Volumul de poezii care, sugestiv este intitulat ”Boemia unui mort”, mi-a articulat una dintre simțirile mele, dorința, o manifestare spirituală a încercării descifrării, ca filolog antropolog, a unui rit de trecere, capăt al vieții albe și treacăt în eternitatea vieții de dincolo. Poetul Claudiu Dumitrache, debutant și stăruitor în ticluirea cuvintelor în versuri, mi-a dăruit spre neuitare o parte din ceea ce este și se dorește el să existe, ”mort-viu”. Fiindul acesta care trăiește și bântuie pământul este tânărul de douăzeci de ani care când aleargă pe drumurile fără sfârșit ale dorințelor lui, când pășește pe Calea dăruită de Cel de Sus cu harul său, umple în binefacere inimile doritoare de umplere cu frumos.

”Un suflet de copil/ Fugea de tot ce-i viu...” (p.11). Însă, fuga aceasta este însuși timpul care trece și lovește stăruitor în boemia ce îi umple golul din existența lui terestră. În timp, el se va echilibra în nemărginirea universului care-l inspiră și îl hrănește spiritual. Poezia ”Chemare”, a doua din volumul său de poezii, prezintă această legătură cu înaltul nedeslușit: ”Aud un glas astral demult/ Nu pot răspunde, cred că-s mut/ Aud un râu ducând spre nord/ Eu sunt în mare, nu știu să înot...” (p.15). Versurile chemării din înalt spre marea vieții pământești demonstrează apartența poetului la lumea lumilor și, pe cât de strălucitoare îi este evoluția pe atât de conștient este că într-un timp al său viața i se va întrerupe: ”nu știu să înot”.

El dăruiește tot ceea ce simte, se poate, unei iubiri apuse, unei ființe care nu a putut să-i înțeleagă menirea. Claudiu Dumitrache este un poet, trăiește, admiră însă naiv îndură: ”Întristându-mă frumos/ Cu bun gust, dar și grețos/ Îndrăznesc să scriu un vers/ Și să-ți spun că te iubesc” (p.30). Boemia este lumea lui, imaginară, în care trăiesc boemii, o viață lipsită de siguranța zilei de mâine pe care un mort, cu siguranță, nu se știe dacă o mai are: ”Agonia mi-e plăcută”, spune el într-o altă poezie, ”Alb închis”, titlu semnificativ, o supraconductibilitate poetică, în stilul poetului, o cromatică menită să producă un maxim de extaz și să masivizeze cele mai mărunte sentimente, până la apocaliptic.

Sinceritatea acestor poezii din volumul ”Boemia unui mort” a poetului debutant Claudiu Dumitrache, e mai presus de cuvintele pe care am încercat să le exprim. În fața sincerității lui, a sensurilor pe care le administrează cu talent deosebit în versurile sale trebuie să rămâi și să meditezi mult. Cuvintele poeziei nu se găsesc explicate la modul în care dorește poetul să le expună în dicționare. Dincolo de aceste cuvinte este absolut orice sau absolut totul, poezia lui Claudiu Dumitrache progresează de la a crede în ceva la a crede în altceva. Și acela este absolutul de sine.

Observăm, în poezia lui Claudiu Dumitrache, o îmbinare de două tehnici: aceea a versului alb cu toate atributele versului classic, însă fără rimă, și a tehnicii folosirii versului liber în care regulile sunt aplicate/eludate după cum doreşte poetul, neţinând cont de unele dintre acestea. Strofele, în marea lor majoritate, sunt compuse din patru versuri, o modalitate de apropiere stilului poeziei clasice însă măsura, ca număr al silabelor dintr-un vers, variază de la șapte silabe la zece silabe (poezia ”Strig la tine să mă lași să zbor”). Ritmul este trohaic, coborâtor și vioi, o succesiune regulată a unor silabe neaccentuate, dar şi a pauzelor cu sens meditativ.

Recenzie de Stefan Lucian Muresanu